Mălinii ard pe ruguri:
izvor de calde rătăciri
în lumea primelor iubiri.

Copiii râd în muguri:
izvor al caldelor cuvinte,
culese de pe buze sfinte.

Nisipul ud ascunde,
în mituri şi ispite,
cadenţe de copite.

Alene fuge lin pe unde,
spre tainiţe pripit,
fiorul visului dorit.

În zori, în zborul promis,
l-a săgetat cu venin
pasărea cu clonţ de rubin.

Un albatros ucis,
ca un vulcan aprins,
de înălţimi cuprins,

                                s-a prăbuşit
                                în mit.

1972, vara

Priveam…

În vălmăşag de scule vechi
gemea o daltă ruginită,
uitată prin unghere de bunicul.

Lemuri fugeau pe tălpi de lemn,
frânghia vremii deşirând
din carul cu blesteme.

Un epitaf solemn
îmi tremura în gând,
dar slovele amare
mă ocoleau stinghere.

Priveam…

Si dalta şlefuia un altoi
pe rădăcina înfiptă în noi.

1970, februarie

Sirena se legăna
pe muchia timpului
şi săgeta
coşmarul celor ascunşi prin vizuini.

În aşteptarea zorilor ningea,
ningea cu scrâşniri,
ningea cu blesteme,
ningea cu însemne.

Zadarnic colţii păgâni
semănau întinderea albă
cu muşcături veninoase.

Din toate ungherele vremii,
năluca sirenei chema,
chema cu scrâşniri,
chema cu blesteme,
chema cu însemne.

Seva dreptei judecăţi,
izvorâtă din nedreptele plăţi,
urca prin mii de tulpini,
spre mii de coroane
contopite-n cetăţi.

Pământul gemea,
gemea sub povara cătuşei căzute,
iar cerul vibra,
vibra sub ecoul sirenei durute.

1970, februarie

Mângâi podoaba verde,
culcuşul sălbatic şi cald
al primei mele iubiri:
primul ghioc de smarald.

Ispita îmi întinde capcane,
melodiile de psalm
îmi răpesc din suflet
orice rădăcină de calm.

În clipa tristelor destăinuiri,
flămândele iviri
mă prind în doruri ciclice
însângerând palate biblice.

Un corb pleşuv îmi spune
că-n cuiburi de meduze,
ascunşi sub roşii dune,
zac puii sfinţi din buze…

O scorpie îmi cere leacuri
pentru boala de brad
ce curmă de veacuri
susurul apei în vad…

Când fulgii lunari şi solari
se prind în jocul deplin
al cadranelor vii
cad tainic în locul hain,
numit de părinţi:
„Răscrucea celor din urmă căinţi“.

În patru unghiuri logice
stau zei pe tronuri de bazalt,
iar jos, cu ochii ciuguliţi,
îngenunchiat din plin asalt,
cu pieptul sfâşiat de gheare
pândesc aripi de zboruri rare…

Hoinar în ere blestemate,
în alte sfere vinovate,
mângâi podoaba verde,
culcuşul sălbatic şi cald
al ultimei mele iubiri:
ultimul ghioc de smarald.

1969, toamna

Clopotul răsună tectonic în turlă,
vâsla frământă unda apei ce urlă,
ceru-i lovit de sunetul fanatic,
de maluri se sparge valul sălbatic.

Barca pe-ntinsul vânăt se frânge,
iar ea pierdută în negură plânge.
– Eu sunt… şoptea cineva.
– Cine eşti tu?!
– Eu sunt obsesia ta!
– O, nu, nu, nu!…

În cercul închis
privea tulburată zbuciumul zării,
furtuna din iris
rima muzical cu vuietul mării.

Târziu, când sta în sfat de taină Clio,
zbura spre vest un vaiet trist: Adio!
E oare ultimul tău gând, sărmană muribundă,
purtat în larg din undă-n undă?

Potop de sclipiri în amurgul de sânge,
în parc, tăcerea mea singură plânge;
printre copacii vineţi, grupuri statuare
învăluite-n fum se pierd pe trotuare.

Încet, liniştea nopţilor albe învie,
umbre grăbite apar pe strada pustie,
furate de mirajul păcatului satanic
şi melodia calmă a valsului titanic.

Spectacol primitiv în armonii feline,
pe un decor comod de chiot şi suspine;
actori hazlii pe scena magică dansează,
văzduhul rece, crud, de cântece vibrează.

Plâng, mi-e somn, mi-e frică şi-i frig,
                                                                şi-i târziu,
Râd, mă scol să plec, dar cad… şi strig
                                                                în pustiu.

1969, toamna

Cu aripi arse în focuri străine,
Cu glasuri străpunse de arme feline,
Cu suflete ucise-n craterul uitării
Veneau la mine vise din marginea zării:
Craterul uitării dintre mine şi mit,
Marginea zării dintre mit şi inel.
Mut şi rece ca Prometeu înlănţuit
Am îndepărtat şi ultimul mit
Privind îndelung la inel:
– Rotund labirint,
Inel cu trup şi ochi de emeri,
Cu luciu serafic în sfere de-argint,
Unde-i visul iubirii de ieri?

1969, toamna

Sonore note de clavir
Mi-au alungat un lung delir,
Trezit din cruda agonie
M-am răcorit cu apă vie.

Reflexe albe, violete,
Jucând pe geamuri în buchete,
Îmi zâmbesc cu bucurie
În lumina aurie.

Clavirul captiv în vitrină
Aşteaptă o goană felină…

1969, toamna

Cimentul e rece şi ud,
Pereţii au prins mucegai,
O voce sinistră aud
Din iad sau din rai…

Decor de odaie:
Gratii ruginite,
Un braţ de paie
De timp înnegrite.

Canalii cenuşii
Zâmbesc cu ironie,
Din lumea celor vii
Pătrund în veşnicie…

1969, toamna

Floare de colţ violetă
Nu spune nimănui
Că rătăcesc hai-hui,
În zbor de egretă.

Floare de colţ albastră,
Un dor din alte vremi
Revine când mă chemi
Cu aripi de măiastră.

Floare de colţ aurie,
Dă-mi un strop de apă vie,
Pentru visele învinse,
Să trec piscurile ninse.

Floare de colţ,
Captivă în glastră,
Ascunde în bolţi
Dragostea noastră!

1969, toamna